Au româncele șanse egale cu ale bărbaților când vine vorba de job-uri, accesul la servicii medicale specifice nouă sau implicarea în politică? Ce putem face să avem “voci” mai puternice și cât de mult ar putea contribui la avansul economic o reprezentare mai puternică a femeilor pe piața muncii?

Duminica trecută, la Lima, în Peru, a avut loc întâlnirea bianuală a Comunităţii Globale a Miniştrilor de Finanţe pentru Egalitatea de Gen. Este un grup de lucru la nivel înalt, format din actuali şi foşti miniştri de Finanţe, care se reuneşte de două ori pe an, pentru a discuta modalităţi concrete de promovare a drepturilor femeilor. Mă bucur să mă număr printre membrii fondatori ai acestui grup de lucru, iar anul acesta i-am avut alături şi pe miniştrii de Finanţe din Suedia, Paraguay, Rwanda, Peru, Pakistan și fostul ministru de resort al Nigeriei.

La întâlnirea noastră au participat şi preşedintele Băncii Mondiale, Jim Yong Kim şi directorul general al Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde, una dintre cele mai puternice femei din lume la momentul actual.

Mesajul transmis de cei doi a fost cât se poate de răspicat: inegalităţile dintre femei şi bărbaţi nu reprezintă doar o problemă morală, cât şi una economică. Depășirea lor poate duce la creştere economică, creșterea venitului pe cap de locuitor, reducerea sărăciei şi a inegalității veniturilor.

Bine, bine, veți spune, frumos discurs pentru doi manageri de instituţie financiară de talie mondială care lucrează cu sute de mii de oameni de pe tot globul, unde manualul de proceduri e biblie, iar cultura organizaţională este concepută de aşa natură ca femeile şi bărbaţii să fie egali şi ca număr şi ca funcţii ocupate.

Important este: cum poate România să aplice egalitatea de gen? Unde suntem acum faţă de restul lumii? Şi unde am putea ajunge?

Statistic, situaţia este cam aşa: suntem pe locul 72 din 142 de ţări la egalitatea de drepturi dintre sexe (Gender Gap Report) arată un raport realizat de World Economic Forum, în 2014.

Unde am putea fi? Conform unui studiu realizat de compania de consultanţă McKinsey, egalizarea activităţii de pe piaţa muncii dintre femei şi bărbaţi ar putea creşte Produsul Intern Brut al ţării cu 11% până în 2025. (pentru cine-i curios, raportul se numeşte The Power Of Parity: How Advancing Women’s Equality Can Add $12 Trillion To Global Growth, septembrie 2015)

Aşadar, e o chestiune de bani. Dacă nu ne motivează prea tare curentele vestice de tipul să fim “politically correct”, ca ţările moderne, când noi nu avem autostrăzi şi spitale echipate corespunzător, măcar argumentul financiar ar putea fi un driver suficient de puternic pentru creşterea gradului de egalitate de gen.

Este adevărat că la anumite capitole stăm bine. Avem legislație bună, care dă drepturi şi oportunităţi egale pentru femei şi bărbați.

În ultimii ani, statul a făcut multe lucruri bune pentru mamele din România şi aici este de salutat efortul ministerului Muncii. Femeile au dreptul la concediu de maternitate plătit şi nu pot fi concediate pe perioada lui. Această prevedere este esenţială pentru promovarea ocupării în rândul femeilor. Alocațiile mai mari pentru mame şi amnistia pentru banii dați în mod eronat în trecut, au contribut şi ele la încurajarea întoarcerii mamelor în câmpul muncii.

Măsuri bune, dar nu suficiente. În 2014, rata de ocupare la bărbați era de 68,7%, iar la femei de 53,3%, conform Eurostat. Media europeană se situa la 70,1% la bărbați şi 59,5% la femei. Încă suntem departe de restul Europei. Măsuri de succes din alte ţări includ: accesul la servicii de îngrijire a copilului (childcare) gratuite şi de bună calitate, introducerea muncii de la distanță pentru mame, reintroducerea lor în câmpul muncii treptat (câteva ore pe săptămână şi apoi, full-time). Nu fiecare reglementare trebuie să vină de la ministerul Muncii. Fiecare ministru sau șef poate face pași mici pentru încurajarea mamelor care lucrează. De exemplu, cât am fost ministru, am introdus posibilitatea unui program flexibil pentru angajații din Finanţe, dându-le dreptul să vină mai târziu la muncă şi să plece mai târziu pentru a-şi putea lăsa copiii la școală sau la grădiniță. Şi a funcționat foarte bine, deci se poate.

O altă categorie unde avem nevoie de măsuri urgente este rata crescută de natalitate în rândul adolescentelor. Conform Eurostat, rata natalităţii adolescentine pentru grupele de vârstă 15-19 ani a fost de 35 de naşteri la mia de fete, în 2014. Suntem pe locul al doilea la nivelul Uniunii Europene. Este nepermis de mare! Și contează! Nu mă refer aici la o gândire strict economică. Fete cu studii medii nefinalizate îşi întrerup ciclul educaţional şi stau acasă cu cei mici, reintegrarea pentru ele este infinit mai grea faţă de oamenii care nu au asemenea discontinuităţi în parcurs, multe nici nu se întorc la şcoală şi ajung, astfel, să lucreze pe salarii minime. Aş vrea să ne uităm la problema asta din perspectiva gradului de dezvoltare al societății. Suntem într-o situaţie inadmisibilă pentru o ţară civilizată. Nici aici nu trebuie să inventăm roata: educație în școală, acces la mijloace de contracepție, consiliere, sunt doar câteva soluţii care trebuie puse în aplicare în mod serios, ba chiar agresiv aş spune, mai ales în zonele rurale şi defavorizate.

Mai stăm prost la frecvenţa unor boli în rândul femeilor. Avem un număr de șase ori mai mare de femei diagnosticate cu cancer de col uterin faţă de restul Europei. Este tragic pentru că riscul acestui tip de boală poate fi diminuat substanţial prin vaccinuri administrate în perioada copilăriei. Din păcate însă, campaniile de informare lasă de dorit. Şi, drept consecinţă, şi rata de vaccinare. Din punctul meu de vedere, este inacceptabil ca în secolul 21 să nu ne vaccinăm copiii împotriva unor boli care îi pot ucide mai târziu. Aici, ministerul Sănătății se poate implica mai hotărât în promovarea vaccinării. Şi ministerul Educației trebuie, la rândul său, să educe copiii referitor la vaccinuri şi riscurile unor boli precum HPV, care pot duce la cancer.

Ajungem şi la subiectul implicării femeilor în politică. Ar fi bine să lăsam de o parte platitudini de genul în ce zi a săptămânii e bine să naști dacă esţi femeie politician şi să ne focusăm pe tema esenţială: din total populaţie, 51,1% sunt femei (Eurostat 2014) şi această categorie nu este reprezentată în mod adecvat în politică. Ca atare, subiectele de interes pentru femei nu sunt promovate destul de puternic nici în Guvern şi nici în Parlament.

Nu zic, avem femei ministru pe portofolii importante precum munca, dezvoltarea, mediul şi am fost şi eu, prima femeie ministru de Finanţe. Când am venit în minister, deși în jur de 75% dintre angajaţi sunt femei, nu aveam niciun secretar de stat femeie. Acum sunt două femei în funcţii cheie la Finanţe: secretarul general şi secretarul de stat pe Buget. Ambele au rămas în funcție după plecarea mea datorită profesionalismului de care au dat dovadă. Felicitări celor două doamne pentru exemplul pe care l-au dat şi în minister şi în afara lui!

Dar cu o floare nu se face primăvară. Avem doar 14% femei în Parlament şi nicio femeie nu a ocupat funcţia de șef de Guvern sau Președinte (da, aici ne-au luat-o înainte Marea Britanie, Germania, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Polonia, Elveţia, Pakistan, India). Nu văd acest subiect ca fiind o încăpăţânare feministă. E normal ca femeile să fie reprezentate proporțional în Parlament, pentru a-şi susține cauzele. Spre exemplu, am aflat duminică de la ministrul de Finanţe al Rwandei că la ei, 64 la sută din membrii Parlamentului sunt femei.

Mi-este clar că nu putem rectifica situația peste noapte. Şi nu sunt adepta soluțiilor radicale de introducere a unui procent minim de femei în structurile statului, deși multe ţări au aşa ceva deja. Dar ar fi bine ca mai multe doamne să fie încurajate să intre în politică, să existe mentori pentru ele, să existe locuri pe listele partidelor, să aibă susţinere. Depinde de noi toți să îmbunătățim situația femeii din România.

Participanții întâlnirii prezidate de Kim şi Lagarde au prezentat mai multe măsuri (care ar putea părea radicale pentru noi) incluzând “gender budgeting” (bugetul ţării se realizează în funcție de cum cheltuieşte fiecare minister banii pentru promovarea femeilor), programe de concurs de proiecte de afaceri pentru IMM-uri exclusiv pentru femei şi politică externă feministă.

Totuşi, nu cred că soluţia pentru România ar fi ideile radicale, ci politica pașilor mărunți făcuți de noi toți (guvernanți, media, societate civilă, școală, angajatori) spre o societate în care femeia are aceleași drepturi şi oportunități ca femeile din restul țărilor europene.
Articol apărut pe site-ul Economica.net http://www.economica.net/problema-egalita-ii-dintre-femei-i-barba-i-dezbatuta-la-nivel-inalt_108443.html